1. De aceea îmi place atât de mult să fotografiez Turul Franței: pentru că îi inspiră pe toți cei care intră în contact cu această competiție ciclistă – fie că sunt fani sau simpli spectatori – să se autodepășească, să facă mișcare și să se bucure de viață.

2. Înainte ca plutonul să apară pe șosea, atmosfera este efervescentă. Pentru iubitorii ciclismului este o adevărată sărbătoare. Inspirați de marii campioni, majoritatea cicliștilor amatori se provoacă pe ei înșiși să urce cele mai înalte cățărări. De obicei, aceste drumuri sunt înguste, mici și extrem de aride… știm cu toții cum sunt drumurile de munte. Cu toate acestea, magia Turului le dă viață atunci când zona se umple de fani entuziaști.

Una dintre cele mai spectaculoase scene pe care le-am întâlnit în drumul meu spre Col de Pailhères, la aproximativ 2.000 de metri altitudine, a fost aceea a unei persoane cu dizabilități, ajutată să ajungă până în vârf, în ciuda căldurii toride. L-am fotografiat în timp ce urca, iar după terminarea cursei l-am întâlnit din nou. Am observat că purta un tricou alb cu buline roșii, ceea ce însemna că devenise cel mai bun cățărător al „cursei” sale, fiind primul care ajunsese în vârf.

Omul acela era cu adevărat fericit. Pentru mine, fericirea lui a fost ceva cu totul special și exista doar datorită Turului Franței, cu toate tradițiile și obiceiurile sale vechi de peste un secol.

Dacă vreți să simțiți bucuria de pe marginea șoselei Turului Franței, vă invit să descoperiți galeria mea cu fotografii unice, care surprind tot ceea ce se întâmplă dincolo de cursa propriu-zisă.