O fotografie nu se face întotdeauna doar cu ochii. Uneori trebuie să știi să asculți.

Aceasta este una din cele mai performante imagini făcute vreodată de mine. În imagine este ciclistul sloven Tadej Pogačar, în Tricoul Galben în etapa de contratimp individual a Turului Franței 2024. În momentul de față, acest ciclist, datorită rezultatelor sale, este considerat probabil cel mai bun ciclist al tuturor timpurilor. În imagine este momentul în care el trece prin dreptul unui interval între două șiruri de viță de vie având o viteză de peste 50 km/h. Distanța dintre cele două șiruri este în jur de 1 m. Deci vă dați seama că timpul în care trebuie să fotografiezi este incredibil de scurt. În acest timp tu trebuie să știi că ciclistul se apropie, trebuie să fii capabil să îl focalizezi exact în momentul trecerii și mai trebuie să nu te pierzi și să declanșezi aparatul.

În această situație, în poziția în care mă aflam între șirurile de viță de vie, eu nu puteam vedea deloc când se apropie.

La toate acestea mai trebuie adăugată tensiunea momentului. O etapă de contratimp individual în Turul Franței durează, pentru spectatori, 4-5 ore (fără a include și cele câteva ore necesare pentru deplasarea până la locul de desfășurare), timp în care peste 100 de cicliști trec pe rând în viteză mare. Ordinea lor este inversă clasamentului dinaintea etapei, adică liderul, purtătorul Tricoului Galben, trece ultimul.

Etapa se desfășoară în general pe o căldură incredibilă, fără surse semnificative de umbră. Numărul și agitația spectatorilor crește de-a lungul timpului, fiind maximă în momentul final, când trece liderul.

De-a lungul întregii etape, fotograful încearcă, în timpul trecerii cicliștilor, diferite unghiuri, compoziții și imaginează scenarii virtuale în încercarea de a se plasa în cea mai bună poziție pentru a obține o poză perfectă cu Tricoul Galben. După 4-5 ore de agitație fotografică la 35-40°C, oboseala se face simțită. Tensiunea de a nu rata această poză, care de obicei este cea mai valoroasă, este imensă.

În aceste condiții, alegerea unei compoziții atât de riscante, supusă atâtor variabile imprevizibile, este aproape nebunească și accentuează și mai mult tensiunea momentului.

Cum am făcut totuși?

În timpul trecerii ultimilor 15-20 de cicliști m-am hotărât că aceasta va fi poza cu Tricoul Galben. Așa că am exersat diferite metode de a o realiza când au trecut acești cicliști. Pentru focusare și declanșare am folosit o metodă „furată” de la colegii care fotografiază curse de Formula 1: focalizezi înainte de trecerea subiectului un punct de pe șosea pe unde va trece, iar apoi, în momentul când trece peste acel punct, încerci să declanșezi. Sau, ca variantă, poți să declanșezi fotografierea în rafală cu câteva momente înainte de a ajunge la acel punct și câteva momente după. În acest fel, probabil că una din imagini va avea încadrarea corectă.

Pentru a reuși această tehnică e necesar să vezi subiectul înainte de a se apropia de punctul-țintă, pentru a porni declanșarea la momentul oportun.

În cazul meu, eram înfundat în lanul de viță de vie și nu vedeam decât metrul de șosea din dreptul meu. Cum să fac?

M-am prins că înainte de a ajunge acolo era un grup de suporteri care, în momentul trecerii ciclistului, se agitau foarte tare, așa că am învățat să estimez intervalul dintre momentul în care auzeam zgomotul agitației lor și clipa în care trebuia să declanșez. Adică urechile au dobândit o importanță deosebită în realizarea fotografiei.

Astfel, am reușit să obțin poze perfecte cu ultimii 4-5 cicliști înaintea liderului. Eram bucuros că aveam metoda. Urma să apară Pogačar. Starea de agitație a spectatorilor atingea apogeul, căldura era sufocantă, îmi căutam poziția ideală să fiu pe fază, urechile ciulite la maxim. Și, surpriză! Deodată, deasupra mea se aude un zgomot infernal de motor care acoperea orice alt sunet din jur. Mecanismul meu auditiv de declanșare era distrus. Deasupra mea era un elicopter care transmitea imagini aeriene în direct. Ce mă fac? Eram disperat, mă gândeam să încep să declanșez în rafală pe nevăzute și neauzite, sperând că o să am noroc să prind trecerea. Începeam să mă gândesc că voi rata poza.

Surpriză! După 2-3 minute, elicopterul a schimbat un pic poziția și zgomotul motoarelor făcea loc și zgomotului de agitație al fanilor. Așa că am reușit în ultimele momente să îmi pun în aplicare mecanismul de realizare al pozei pe care îl concepusem până acum. În momentul trecerii lui Pogačar doar am apăsat pe declanșator, nemaiavând timp de a gândi ceva – totul fusese gândit înainte.

Abia ajuns acasă am avut „curajul” să mă uit la pozele făcute, iar bucuria a fost imensă când am realizat că planul meu a dat rezultatul pe care l-am visat și pe care acum îl puteți vedea.

Bineînțeles că realizarea acestei poze s-ar putea încerca și cu ajutorul unor senzori speciali care detectează apariția ciclistului, apoi un temporizator care pregătește declanșarea automată în momentul oportun. Deci o metodă ultratehnică, care însă, în condiții de teren atât de complexe (agitație spectatori, traiectorie incertă a ciclistului, tensiune maximă), are șanse aproape la fel de mari de nereușită ca și metoda mea pur umană. Eu întotdeauna o voi alege pe aceasta.

Mai multe imagini pe Procyclingimages.com